Contractele nu ar trebui privite ca fiind simple acorduri de voință între părți, ci mai degrabă un rezultat al negocierilor. Nu este o simplă înșiruire de obligații, ci, cu riscul de a exagera, un real instrument de persuasiune prin care se clarifică drepturi și obligații contractuale. Cei mai avizi utilizatori, oamenii de afaceri, trebuie să înțeleagă în termeni simpli și direcți logica anumitor elemente precontractuale pentru a-și desfășura corect și cu încredere negocierile. De ce? Contractul este un produs al afacerii și, ca orice produs competitiv, trebuie să se vandă singur cu ajutorul oricărui element. De asemenea, nu trebuie uitate eventualele prejudicii generate celeilalte părți dacă negocierile sunt întrerupte fără un motiv justificat, după examinarea elementelor esențiale ale contractului.
“Lasă că merge și așa” sau “Acum că am semnat, ce facem?” ne sunt expresii cunoscute. Legiuitorul s-a gândit că există posibilitatea ca o parte contractantă să aibă interesul de a nu informa complet cealaltă parte pentru a crea o imagine incompletă asupra beneficiilor și obligațiilor stipulate în contract, cu scopul de a avea anumite avantaje economice, profitând astfel de necalificarea sau naivitatea acestuia.
Obligația de a informa presupune punerea la dispoziția partenerului de negocieri a cunoștințelor necesare pentru ca decizia consimțirii asupra încheierii contractului să nu fie viciată.
Pentru stabilirea volumului și nivelului de necesitate al informației vom avea în vedere obiectul contractului și părțile contractante.
Obiectul contractului. Informația oferită va fi detaliată în funcție de particularitățile tehnice ale bunului sau serviciului. În baza acestei obligații, furnizorul trebuie să ofere, după caz, instrucțiunile de utilizare sau cartea tehnică, riscuri și contraindicații.
Părțile contractante. Informația ”Dacă furnizorul este specialist în respectivul domeniu” (produsul sau serviciul oferit), acesta va fi obligat să informeze achizitorul. Dacă achizitorul este însă specialist, furnizorul nu va mai avea obligația de informare. În general, furnizorul este specialistul în prestațiile oferite și va fi valabilă obligația de informare din partea acestuia.
Atunci când părţile sunt inegale în capacitatea lor de a-şi proteja propriile interese în negocierea contractului, partea aflată pe o poziţie superioară trebuie să folosească această superioritate de o manieră care să respecte în mod obiectiv drepturile şi interesele cocontractantului său, aşa cum i-o cere buna-credinţă, ceea ce înseamnă că redactarea contractului trebuie să se facă cu grija de a nu-şi prejudicia cocontractantul.
Utilizarea unui drept contrar bunei-credințe, excesiv sau nerezonabil, dă naștere abuzului de drept precontractual. Abuzul de drept îmbracă numeroase manifestări de voință în faza precontractuală, de la omiterea executării unor obligații deduse din buna-credință (obligația de informare) la impunerea unor clauze care defavorizează cealaltă parte, avantajând partea care le-a propus. Există o obligație legală de informare a contractantului față de cealaltă parte asupra unor împrejurări pe care se cuvenea sa i le dezvăluie.
Codul civil este strict în ceea ce privește răspunderea juridică, indiferent de nivelul prejudiciului, în art. 1375, prevăzându-se că “cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.” În plus, în art. 15 se prevede că “niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.”
Spre exemplu, dacă deții un magazin online și nu informezi clienții că pot denunța unilateral contractul în 14 zile, indiferent de motiv, încalci obligația de a informa.
În timpul negocierilor trebuie să fie respectată obligația de bună-credință declinată în mai multe obligații specifice, printre care și cea de informare.
Buna şi reaua credinţă sunt utilizate de judecător pentru a tempera rigoarea regulii generale, la fel ca şi concepte cum sunt urgenţa, forţa majoră, conexitatea. Dreptul are nevoie de astfel de “supape de siguranţă” pentru a evita excesele unei reglementări prea meticuloase sau tehniciste în scopul menţinerii unui just echilibru între adevărul juridic şi realitatea faptică.
Trebuie să ne abținem, în pofida avantajelor imediate, de la folosirea tehnicilor de manipulare sau persuasiune care provoacă scăpari controlului conștient al partenerului de negocieri. Să reținem că, prin intermediul transparenței contractuale și al informării corecte, veți putea încheia înțelegeri avantajoase pentru ambele părți, câștigând astfel respectul partenerilor pe termen lung.
